Eminescu

 Poeziile lui Mihai Eminescu au fost una dintre sursele mele de inspiratie. Acestea sunt cateva dintre desenele si picturile mele inspirate din creatiile lui Mihai Eminescu insotite de poeziile care m-au inspirat 

Floare albastra

Floare albastra Iar te-ai cufundat în stele Si în nori si-n ceruri nalte? De nu m-ai uita încalte, Sufletul vietii mele.   In zadar râuri de soare Gramadesti-n a ta gândire Si câmpiile asire Si întunecata mare;   Piramidele-nvechite Urca-n cer vârful lor mare – Nu cata în departare Fericirea ta, iubite!   Astfel zise mititica, Dulce netezindu-mi parul. Ah! ea spuse adevarul; Eu am râs, n-am zis nimica.   – Hai în codrul cu verdeata, Und-izvoare plâng în vale, Stânca sta sa se pravale In prapastia mareata.   Acolo-n ochi de padure, Lânga balta cea senina Si sub trestia cea lina Vom sedea în foi de mure.   Si mi-i spune-atunci povesti Si minciuni cu-a ta gurita, Eu pe-un fir de romanita Voi cerca de ma iubesti. Si de-a soarelui caldura Voi fi rosie ca marul, Mi-oi desface de-aur parul, Sa-ti astup cu dânsul gura.   De mi-i da o sarutare, Nime-n lume n-a s-o stie, Caci va fi sub palarie – S-apoi cine treaba are!   Când prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vara, Mi-i tinea de subsuoara, Te-oi tinea de dupa gât.   Pe carare-n bolti de frunze, Apucând spre sat în vale, Ne-om da sarutari pe cale, Dulci ca florile ascunse.   Si sosind l-al portii prag, Vom vorbi-n întunecime; Grija noastra n-aib-o nime, Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?   Inc-o gura – si dispare… Ca un stâlp eu stam în luna! Ce frumoasa, ce nebuna E albastra-mi, dulce floare! ………………………………………… Si te-ai dus, dulce minune, S-a murit iubirea noastra – Floare-albastra! floare-albastra!… Totusi este trist în lume!

Dorinta

Dorinþa Vino-n codru la izvorul Care tremurã pe prund, Unde prispa cea de brazde Crengi plecate o ascund. ªi în braþele-mi întinse Sã alergi, pe piept sã-mi cazi, Sã-þi desprind din creºtet vãlul, Sã-l ridic de pe obraz. Pe genunchii mei ºedea-vei, Vom fi singuri-singurei, Iar în pãr înfiorate Or sã-þi cadã flori de tei. Fruntea albã-n pãrul galben Pe-al meu braþ încet s-o culci, Lãsând pradã gurii mele Ale tale buze dulci… Vom visa un vis ferice, Îngâna-ne-vor c-un cânt Singuratece izvoare, Blânda batere de vânt; Adormind de armonia Codrului bãtut de gânduri, Flori de tei deasupra noastrã Or sã cadã rânduri-rânduri.

Craiasa din povesti

Neguri albe, strãlucite Naºte luna argintie, Ea le scoate peste ape, Le întinde pe câmpie; S-adun flori în ºezãtoare De painjen tort sã rumpã, ªi aninã-n haina nopþii Boabe mari de piatrã scumpã. Lângã lac, pe care norii Au urzit o umbrã finã, Ruptã de miºcãri de valuri Ca de bulgãri de luminã, Dându-ºi trestia-ntr-o parte, Stã copila lin plecatã, Trandafiri aruncã roºii Peste unda fermecatã. Ca sã vad-un chip, se uitã Cum aleargã apa-n cercuri, Cãci vrãjit de mult e lacul De-un cuvânt al sfintei Miercuri; Ca sã iasã chipu-n faþã, Trandafiri aruncã tineri, Cãci vrãjiþi sunt trandafirii De-un cuvânt al sfintei Vineri. Ea se uitã… Pãru-i galben, Faþa ei lucesc în lunã, Iar în ochii ei albaºtri Toate basmele s-adunã.

Din Valurile Vremii

Din valurile vremii, iubita mes rasai Cu bratele de marmur,cu parul lung, balai- Si fata stravazie ca fata albei ceri Slabita de umbra duioaselor dureri! Cu zambetul tau dulce tu mangai ochii mei Femeie inter stele si stea intre femei Si intorcandu-ti fata spre umarul tau stang In ochii fericirii ma uit pierdut si plang.   Cum oare din noianul de neguri sa te rump Sa te ridic la pieptu-mi, iubite inger scump, Si fata mea in lacrimi pe fata ta s-o plec, Cu sarutari aprinse suflarea sa ti-o-nec Si mana friguroasa s-o incalzesc la san, Aproape mai aproape pe imima-mi s-o tin.   Dar vai,un chip aievea nu esti, astfel de treci Si umbra ta se pierde in negurile reci De ma gasesc iar singur cu bratele in jos In trista amintire a visului frumos… Zadarnic dupa umbra ta dulce le intind: Din valurile vremii nu pot sa te cuprind

  

Lacul

Lacul codrilor albastru Nuferi galbeni îl încarca; Tresarind în cercuri albe El cutremura o barca.   Si au trec de-a lung de maluri, Parc-ascult si parc-astept Eadin trestii sa rasara Si sa-mi cada lin pe piept;   Sa sarim în luntrea mica, Îngânati de glas de ape, Si sa scap din mâna cârma, Si lopetile sa-mi scape;     Sa plutim cuprinsi de farmec Sub lumina blândei lune – Vântu-n trestii lin fosneasca, Unduioasa apa sune!   Dar nu vine… Singuratic În zadar suspin si sufar Lânga lacul cel albastru Încarcat cu flori de nufar.

Peste varfuri

Peste vârfuri trece lunã, Codru-ºi bate frunza lin, Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sunã. Mai departe, mai departe, Mai încet, tot mai încet, Sufletu-mi nemângâiet Îndulcind cu dor de moarte. De ce taci, când fermecatã Inima-mi spre tine-ntorn? Mai suna-vei, dulce corn, Pentru mine vre odatã?